Insolvența este eșecul în afaceri, starea de cele mai multe ori iremediabilă, pe care întreprinzătorul trebuia să o evite, dar nu a reușit. Există o oarecare tendința de a pune semnul egalitatii între noțiunea de insolvență și cea de faliment, chiar dacă acestea nu trebuie a se confunda. În primul rând, insolvența nu trebuie confundată cu insolvabilitatea, cea din urmă reprezentând situația patrimonială în care componența pasivă a patrimoniului o depășeste pe cea activă, un dezechilibru financiar, pe când insolvența este determinată de lipsa fondurilor bănești, nu de lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului.

Insolvența este definită de art. 3, pct. 1 al Legii nr. 85/2006 ca fiind acea stare patrimonială a debitorului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile, obligații ce au ca obiect o sumă de bani, cele cu alt obiect regulandu-se după dreptul comun.

Falimentul este o procedură de încetare a existenței unei societăți, încetare ce se aplică comercianților (debitorilor) care nu mai pot onora datoriile lor comerciale. Cheltuielile necesare desfășurării procedurii urmează a fi suportate de către debitor. Falimentul are drept scop transpunerea în bani a bunurilor din averea debitorului, în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor. Art. 3, pct. 23 al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței ne oferă definiția legală a procedurii falimentului, ca fiind acea procedură de insolvență concursuală colectivă și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Principalele două efecte ale deschiderii procedurii insolvenței sunt desesizarea debitorului (automată, dacă debitorul nu a cerut sau nu i se permite să ceară reorganizarea) și suspendarea urmăririlor individuale contra debitorului.

Efectul de suspendare impiedică acțiunile individuale de realizare a creanțelor contra debitorului și se aplică atât creditorilor cu creanțe garantate, cat și celor cu creanțe negarantate. În momentul deschiderii procedurii insolvenței, intreprinzătorul (devenit, din acest moment, “debitor”) intră sub protecția tribunalului, fiind astfel protejat de acțiunile creditorilor pentru recuperarea creanțelor, inclusiv de eventualele șicane pe care creditorii i le-ar putea face prin executari individuale.

Conducerea activității debitorului trece de regula în sarcina administratorului judiciar, încă de la deschiderea procedurii. Mandatul administratorilor societății ce intră în procedura insolvenței încetează pe data deschiderii procedurii, dacă debitorul nu și-a declarat în termen intenția de reorganizare. Chiar și in acest caz administratorii societății debitoare iși pierd funcția în favoarea administratorului special, în data desemnării acestuia. Administratorul special, atunci când debitorul și-a păstrat dreptul de a-și administra afacerea, iși desfăsoară activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este din punct de vedere judiciar, sub controlul judecătorului-sindic și din punct de vedere managerial și comercial sub controlul creditorilor exercitat prin comitetul creditorilor. Așadar creditorii preiau de la asociații/acționarii debitorului controlul activității acestui, de la data deschiderii procedurii insolvenței. Rolul asociaților/acționarilor societății aflată în insolvență este redus până la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolvenței adunarea generală a asociaților/acționarilor iși vede suspendate atribuțiile principale.

În caz de lichidare, creditorii vor primi în ordinea de preferință prevazută de lege plăți sub forma de distribuiri din sumele de bani rezultate din lichidare, creditorii cu creanțe garantate având prioritate cu privire la satisfacerea creanțelor lor din sumele obținute din vânzarea bunurilor asupra cărora poartă garanțiile. Ca urmare a trecerii la faliment debitorul persoană juridică este dizolvat de drept, urmând a fi radiat din registrele publice, la finalul procedurii de faliment cu consecința pierderii personalității sale juridice. Debitorii – persoane fizice care au fost condamnate definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă sau alte infracțiuni economice nu vor mai putea deține o funcție manageriala în vreo companie și nu vor mai putea face afaceri pe cont propriu până la reabilitare. Procedurile de insolvență au ca element central debitorul, acel subiect de drept care asumându-și riscul unei afaceri, a eșuat.

Este o situație greu de acceptat din postura de creditor confruntat cu realitatea frustrantă a susținerii, inclusiv cu banii lui a unui debitor care a eșuat în afacerea sa și care pretinde ajutor, iar legea îi conferă chiar mijloace de a-i constrânge pe toți creditorii la acest ajutor.